Un articol realizat de Fadetoblack & Livius

Duminică seara amicul Livius mă invită la un concert în Fire, să mai vad şi eu cum stă treaba printre metale. Mă uit pe anunţul concertului şi văd: 3 în 1 – ieftin, devreme şi o formatie pe care am mai vazut-o şi care mi-a placut (Akral Necrosis). Plec deci spre centru, acordându-mi jumatate de oră de răgaz, că oricum lucrurile astea nu încep niciodată la timp.

Este al doilea concert la care particip în clubul Fire. Imi place ca e la câţiva paşi de metrou şi ca în zona dinspre scena sunt scaune înalte pe lateral spre confortul celor care preferă să urmarească formaţiile stând jos. Partea aiurea în Fire este ca preţurile sunt destul de mari, de exemplu 6 lei pentru o sticlă de apă plată. În rest, numai de bine.

Pe la 8 fără 20 începe Conflict Mental. Lumea din faţa scenei este cam răruţa, dar obişnuită fiind cu atmosfera din Galaţi (unde cam toate formaţiile capătă atenţia publicului) mă aşez în faţă, să văd mai bine. Vocalul deschide showul cu o poezioara din care înţeleg “Bucureşti”, “sâmbătă” (probabil se strica rima cu duminică), “manelişti” şi… cam atât. Sunetul e prost, piesele nu au nimic special, dar veselia e la maxim. Mă bucură foarte tare să văd că prezenta celor aproximativ 20 de persoane cvasistatice nu îl împiedică pe vocal să se plimbe de colo colo, să facă contact vizual cu cei din faţa şi să comunice cu cei dispuşi să îl asculte. O prestaţie presărată cu glumiţe şi voie bună (“Hai pletosule, vino în faţă, că pentru tine cântăm. Ăştia nu ştiu” – despre coverul Hatebreed). Chitaristul mai vine din când în când printre noi ca să işi arate muşchii şi sper ca a plecat mulţumit de atenţia pe care a primit-o. Basistul  nu mişcă nimic, iar tobarul îşi face treaba decent. În concluzie, am văzut o formaţie cu atitudine de nota 9+ şi le urez baftă mai departe cât şi să înveţe să îşi facă sunetul pe scenă.

Părerea lui Livius: Mie mi-a plăcut cum au sunat, în ciuda părerilor împărţite legate de sunetul lor pe scenă. Singura problemă a fost vocalul, care s-a auzit mult prea încet (şi stăteam în faţă, chiar lângă difuzoare). Conflict mental au demonstrat că atitudinea pe scenă şi interacţiunea cu publicul contează foarte mult. Din păcate aceste aspecte sunt des trecute cu vederea de către trupele autohtone.

Tarantula : pentru mine revelaţia ultimilor 3 ani. Nu am mai văzut aşa formaţie să mă impresioneze din 2006 de la Avskild. Prezenţă impunătoare pe scena, un tobar nebun, chitarişti de excepţie şi un vocal de notă maximă. Nu ai cum să stai la Tarantula, au reuşit să puna publicul în mişcare prin tot: piese, atitudine, sunet. Apropo de sunet, aşa claritate nu am mai auzit într-un concert de club probabil tot de la mai sus amintitul eveniment. Coverul de la Sepultura (Territory) a fost ceva de vis, iar ascultata şi răsascultata Pursuit of Vikings de la Amon Amarth a sunat proaspăt şi puternic.
Piesele proprii Tarantula denotă nu doar talent, ci şi o varietate de idei binevenită, având în vedere că nu am mai ascultat nimic inovator de la trupele româneşti pe care le-am tot văzut în ultimii ani.
De punctat ar mai fi piesa instrumentală de un efect extraordinar, care mi s-a parut că a pus în valoare absolut fiecare interpret.
Cu siguranţă voi fi la următorul concert Tarantula, căci aşa ceva mai rar e de văzut. În încheiere, basistul ne oferă o vedere în toata splendoarea lui.

Părerea lui Livius: O prestaţie puternică, plină de cojones. Super coverurile, inclusiv Six Feet Under – Human Target. Instrumentişti şi sunet foarte bun, iar experienţa s-a simţit din plin.

Încep Akral Necrosis, iar publicul se răreşte. Îmi place la baieţii ăştia că de fiecare dată sunt mai urâţi, mai ai dracu şi mai trv. Cântă un black învechit şi îi admir foarte tare ca reuşesc să sune bine. Este o treaba totuşi, în era *coreului, să cânţi ca în 1992 şi să ai fani pentru asta.  Sunt fideli genului, cu două mici scăpări. Coverul Fuel for Hatred nu li se potriveşte deloc, un rock’n’roll cu voce de black nu prea merge în tot ansamblul. Şi a doua chestie: coverul punk de la sfârşit. E ok, cântaţi ce vreţi voi, dar pe mine m-ar fi încântat mai mult un Dimmu Borgir sau un Mother North, dacă tot va place Satyricon.

Părerea lui Livius: Ce îmi place la Akral Necrosis este că băieţii sunt profesionişti şi serioşi, fără să şi-o ia în cap. Pun mare accent pe prezenţa scenică (deşi nu înţeleg de ce chitaristul nu poartă niciodată machiajul specific) şi au mereu o prestaţie de invidiat. Nici eu nu prea am înţeles ce a fost cu coverul punk, şi sunt de acord cu Elena că nu sunt avantajaţi de coverul Fuel for Hatred. În rest, Slay the fucking whore!, că asta e baza. Ţineţi-o tot aşa.

La bis se interpreteaza super hitul “Slay the whore (slay the fucking whore)” şi toată lumea pleacă fericită şi satisfăcută acasă. Sau cel puţin eu, că mă grabeam să prind metroul.